Diferența între crizele de plans la copii
Copilul tău ți-a cerut un măr, i l-ai dat și a început criza de plâns. Pare ilogic, nu? De ce ar plânge dacă tocmai i-ai dat ceea ce ți-a cerut?

Sunt sigură ca ai auzit de accese de furie aka tantrumuri și meltdowns - acele momente în care copilul se „topește prin plâns”. Pentru a le înțelege mai bine, să le luăm pe rând:
Tantrumurile sunt absolut normale la copii și cu toate că par dificile, ele sunt sănătoase în procesele de dezvoltare ale celor mici. Mai precis, pe măsură ce cresc, copiii învață să se echilibreze și să își controleze impulsurile - dobândesc autonomie, învață să spună „nu”, lovesc, aruncă și mușcă. Deși tantrumurile pot avea loc la orice vârsta, ele sunt specifice toddlerilor, care descoperă că nu mai sunt bebeluși, iar acesta este modul prin care își comunică nevoile și dorințele. Când nevoia sau dorința este îndeplinită, tantrumul încetează.
Meltdownurile, pe de altă parte, apar din cauza unei suprastimulări al sistemului nervos central, aflat în panică și care are nevoie să revină la calm. Acesta modul prin care corpul și sistemul nervos ne comunică declanșarea senzorială și nevoia de a reveni la siguranță. Asta se traduce prin oboseală, încălzire și reacție la sentimentul de copleșire. Elementul care ne ajută să ne reglăm emoțional în astfel de situații este plânsul. Poate este dificil de înțeles care e motivul pentru care toddlerul tău are un meltdown, tocmai pentru că pare să nu aibă sens. Asta explică de ce atunci când vrea cartofi prăjiți, îi dai cartofi prăjiți și totuși are o cădere nervoasă - în esență, nu este vorba despre cartofii prăjiți, ci despre nevoia corpului de a se autoregla.
Pentru a-ți face o idee mai bună, meltdownurile pot fi comparate cu atacurile de panică ale adulților. Nu ai un atac de panică pentru că ți s-a vărsat cafeaua, ci din cauza gălăgiei, a aglomerației, a oboselii sau a anxietății, ceea ce, pe moment, poate nu are sens și nu înțelegi ce anume a stârnit asta.
Acum, poate te întrebi: „ok, dar dacă se aseamănă, de ce e important sa facem diferența între cele două?”
Răspunsul este unul simplu: înțelegând ce anume declanșează acest comportament te ajută să dobândești mai multă compasiune față de tine și de copilul tău.
Revenind asupra diferențierii, să luăm exemplul ciocolatei. De obicei, un meltdown durează mai mult decât un tantrum (*pentru copiii cu neuro diversitate si neuro tipici, meltdownurile pot fi și mai lungi în durata) și începe prin a cere ceva (ciocolată) și se încheie cu o criză nervoasă, cu toate că o primește - pentru ca cel mic are deja sistemul nervos dereglat din lipsa somnului, suprastimulat de evenimentele din timpul zilei sau din cauza anxietatii. În cazul unui tantrum, copilul se simte furios și frustrat pentru că vrea ciocolata și nu o primește, dar dacă cedezi și îi dai ceea ce vrea, plânsul încetează. Aceste aspecte pot clarifica de ce strategiile pentru gestionarea tantrumurilor, de tipul „validarea emoțiilor”, nu funcționează în cazul unui meltdown. Pentru că un sistem nervos supraîncărcat nu are nevoie de mai mulți stimuli, ci de liniște, calm și siguranță. Până reușești să faci distincția între cele două, pentru știu că dacă citești asta, ești o mamă în cautare de răspunsuri, cel mai bine este sa fii prezentă și silențioasă. Asta nu înseamna sa iți ignori copilul, ci că ești conștient de gândurile, emoțiile și semnalele pe care le transmiți prin limbajul nonverbal. O strategie care ar putea funcționa în acest caz este să observi care este narativul tău personal - ce gânduri ai, ce emoții simți în corp și cel mai important: să respiri! Nevoia de a țipa, în astfel de situații, este absolut normală, pentru că vrei să înceteze, dar amintește-ți că ceea ce face copilul tău nu este un comportament intenționat sau manipulant. Aceste reacții nu sunt „fițe si figuri”, ci o descărcare a impulsurilor energetici al unui sistem nervos supraîncărcat. Este frustrant și iritant, iar răbdarea are și ea o limită. Mai ales dacă ai avut o zi lungă, ți-e foame, ți-e somn și nu te așteptai la asta. Știu că ai un milion de lucruri mai bune de făcut și nu mai ai chef de crize, dar copilul tău are nevoie să stai; are nevoie de calmul și prezența ta - spune-ți toate mantrele în gând și fii lângă el. Copilul tău îți va mulțumi mai târziu pentru că i-ai fost alături în timpul unei căderi nervoase. Pentru că te simte și știe că ai fost acolo, chiar dacă a încercat să te alunge.
Acum că am înțeles cum stă treaba cu tantrumul și meldown-ul, să ne oprim puțin atenția asupra ta, mami, pentru că tu ai de-a face cu toate aceste lucruri. Așadar, oare cum ar fi mai bine să procedezi?
Înainte de orice este important să stabilești o intenție. Nu iți poți schimba copilul, nu poți opri un meltdown și nici nu poți să-i oferi tot ce îți va cere, tocmai de aceea, tantrumurile sunt imposibil de evitat. Ceea ce poți face, în schimb, este să te uiți în interiorul tău pentru a vedea ce anume te deranjează la acea criză. Știu ca este greu să rămânem calme în astfel de momente, pentru că, de multe ori, nevoile noastre nu sunt satisfăcute și avem prejudecăți despre cum ar trebui să fim noi ca părinți sau cum ar trebui să arate relația părinte-copil.
Acum, să îți spun un adevăr destul de greu de digerat: privind mai atent la motivul pentru care ne dorim ca cel mic să se oprească din plâns, este mereu vorba despre noi. Poate te întrebi: „cum ar putea fi asta despre mine?” Ei bine, gândește-te la asta… Poate fi vorba despre faptul că ne fac de râs și ne este frică de judecata celorlalți sau poate că ne grăbim să ajungem la serviciu și vom întârzia sau pentru că nu vor să mănânce ceea ce tocmai am gătit. Dacă începe să aibă puțin sens, vreau să îți spun că te înțeleg și e foarte important să știi cât de firesc este ca, uneori, să nu fim atât de „zen”, astfel încât să îi ajutăm să se calmeze. Este normal să simți că ai nevoie de ajutor, chiar dacă ai putea crede că cealaltă persoană nu-l va liniști la fel de repede ca tine, dar tu, ca mamă, ai nevoie de o pauză și de liniște și trebuie să ai încredere că persoana la care apelezi se va descurca.
Vreau să te apreciezi si să iți fii recunoscătoare pentru momentele în care reușești sa fii prezentă, să asculți cu adevărat acele lacrimi și să rămâi calmă, să respiri și să accepți situația așa cum este.
Contrar a ceea ce s-ar putea crede, parentingul este despre părinte și despre copilul său interior.
Cu cat ești mai echipat în a-ți gestiona propriile emoții, cu atât mai capabil vei fi în evitarea situațiilor în care te trezești țipând la copil pentru a înceta cu smiorcăielile cauzate de un dezechilibru emoțional și uite așa se formează un obicei de a țipa unul la celălalt. Cred că este foarte important sa normalizăm frustrarea cu care se confruntă părinții. Este de-a dreptul iritant să ai un copil care iți urlă minute în șir și nu știi ce să-i mai faci. Parcă îți vine să fugi uneori, nu-i așa? Problema este că, dacă pleci în acele momente, copilul va percepe asta ca pe un răspuns ce îi transmite că este iubit condiționat: „nu sunt iubit când fac așa / nu știu ce e neregulă cu mine”, ceea ce duce la înrăutățirea comportamentului. Exact acesta este și motivul pentru care există adulți care nu știu cum să își gestioneze emoțiile. Nu este vina lor. Când un copil plânge si nu este liniștit, acesta învață că nu contează (Gabor Mate), iar daca ne dorim copii sănătoși emoțional este de datoria noastră să ne vindecam rănile emoționale și să rămânem cat mai prezenți posibil pentru a ne asculta copilul în furtuna emoțională.
Poți anticipa momentele tensionate și să fii proactivă în organizarea timpului, astfel încât să faci loc pentru crizele de plâns, dacă știi că timpul este ceva triggering pentru tine și devii anxioasă sau intri în panică. În locul insistențelor, încearcă să te conectezi prin joacă, pentru a-l invita să colaboreze cu tine.
Sunt sigură că poți face asta! Ai încredere în tine și vei vedea că, în timp, tantrumurile și meltdownurile nu vor mai fi atât de înfricoșătoare!


