Sensul stilului de atașament în parenting: O călătorie către o conexiune mai profundă

Rușinea, protectorul ciudat Jim Knippe spunea că „Rușinea este locul meu sigur.” Sună paradoxal, nu? De ce ar fi sigur să te simți defect, insuficient, greșit? Pentru că, atunci când ai crescut lângă un părinte agresiv, absent sau copleșit, era mai puțin terifiant să crezi că „Eu sunt problema” decât să vezi adevărul că părintele tău nu te putea proteja sau iubi cum aveai nevoie. Așa funcționează rușinea: ne apără de adevăruri insuportabile, ascunzând emoțiile brute – frică, furie, tristețe – sub o mască de vinovăție personală. Apoi, viața merge înainte. Doar că acest mecanism de protecție devine, în timp, o piedică majoră în relația cu copilul tău. De ce simți că nu poți fi vulnerabilă cu copilul tău? Teoria polivagală explică simplu: corpul tău cere siguranță ca să poată da garda jos . Iar rușinea, în mod ironic, blochează exact această siguranță. Ne ține într-o stare de alertă, de protecție, de separare. Ai observat cum, atunci când copilul tău are un tantrum, te trezești brusc într-o stare de defensivă sau control? De cele mai multe ori nu reacționezi la ce face copilul ACUM, ci la o rană veche care spune: „Nu am voie să par slabă.” „Trebuie să controlez.” „Dacă mă vede vulnerabilă, nu o să mă mai respecte.” Dar, paradoxal, exact vulnerabilitatea ta autentică construiește siguranța de care are nevoie copilul. Atunci apare co-reglarea – acel dans fin între doi oameni care se ajustează emoțional unul la celălalt, creând spațiu pentru vindecare. Când rușinea devine neputință învățată Pentru mulți dintre noi, rușinea nu a venit singură. A fost dublată de un sentiment cronic de neputință: „Orice fac, nu contează. Tot eu voi fi de vină.” Când am crescut martori la abuzuri, certuri sau suferințe, iar granițele noastre de sine nu erau dezvoltate, am ajuns să credem că NOI suntem cauza. Așa s-a născut confuzia profundă: „Sunt rău pentru că părintele meu e rău cu mine. E vina mea.” Doar scriind aceste rânduri, îți dai seama că acest gând poate fi greu de purtat. Ia-ți un moment pentru a te impământa. Respiră adânc, simte picioarele pe pământ, simte-te susținută de scaun sau de sol. Fii conștientă de respirația ta, simte aerul care intră și iese din nările tale. Acum, orientează-te în spațiu și caută cu privirea un obiect care îți aduce un sentiment de liniște sau o licărire de bucurie. Simte această senzație plăcută în corpul tău și lasă-te să o trăiești. Gata? Acum, oricât ai încerca să nu repeți modelul, rușinea poate să apară în momentele când copilul tău: - Plânge „prea mult.” - Țipă în public. - Te respinge. Și vocea veche revine: „Nu sunt un părinte bun. Sunt un eșec.” Cum ne eliberăm rușinea? Eliberarea rușinii nu vine din „a te corecta” sau „a face mai bine.” Ci din a simți și a accepta. A spune: „Acum mă simt inadecvată. E OK să simt asta. Nu trebuie să schimb nimic acum.” Și mai ales, vine din apartenență. Din a fi într-un spațiu în care altcineva te vede și spune: „Și eu am trecut prin asta. Și eu știu cum e.” Ei bine, eu chiar am trecut si mai trec uneori prin asta. Acesta este motivul pentru care în cursul Delightfully Parenting punem accentul pe comunitate și reparare. Nu doar strategii pentru tantrumuri sau limite blânde, ci și pentru tine. Să înveți să te simți binevenită, acceptată, văzută... fără să fie nevoie să demonstrezi ceva. Fiindcă acolo începe adevărata transformare: Când rușinea nu mai e singurul tău mecanism de protecție. Când nu mai trebuie să fii „copilul rău” sau „părintele perfect.” Ci doar... om. Cu emoții. Cu povești. Cu iubire. Și copilul tău va învăța același lucru. P.S. Dacă simți că ai nevoie de sprijin și de un spațiu în care să nu mai porți singură rușinea asta veche, te aștept cu drag în Delightfully Parenting. Împreună rescriem povestea asta. Pentru tine. Pentru copilul tău. Pentru generațiile ce vin.

Timpul s-a oprit brusc. Tot ce conta înainte – carieră, bani, planuri – s-a dizolvat într-o secundă. Nimic nu mai avea sens. Nu mai aveam poftă de mâncare, iar gândul că fetița noastră, pe care o visam și o așteptam cu atâta drag, ar putea să nu mai vină pe lume, mă terifia. Împreună cu soțul, am început să căutăm răspunsuri. Am citit, ne-am documentat și am consultat o grămadă de medici care ne-au spus că există câteva operații pe cord deschis care pot prelungi viața, dar nu pot repara inima. În cele din urmă, pe la adolescență, ar fi fost nevoie de un transplant de inimă. Un transplant de inimă? Cum găsești o inimă compatibilă pentru un copil? Și ce părinte nu ar fi gata să-și dea propria inimă doar ca să-și salveze copilul? Apoi ni s-a spus că mai este timp pentru o întrerupere de sarcină. Dar ce înseamnă „mai este timp”? Mai este timp pentru ce? Pentru a-i spune „adio” mai repede? Ne simțeam pierduți între durere și întrebări care ne bântuiau mintea fără răspunsuri. De ce ni se întâmplă asta? Am greșit cu ceva? Ce am mâncat? Ce am băut? Ce am simțit? De ce copilul nostru, dorit și iubit din toată inima, trebuie să treacă prin asta? Un nor greu s-a așezat asupra noastră, transformând tot ce era important în detalii fără valoare. În fața morții, am descoperit cât de neputincioși suntem cu adevărat… Deoarece locuim în Dubai de peste 11 ani, ne-am confruntat cu realitea: în această țară, întreruperile de sarcină sunt interzise chiar și din motive medicale. Singura opțiune era să zbor până în România, unde aveam timp până la 24 de săptămâni să iau o decizie care părea imposibilă. Ce poate fi mai greu pentru o mamă? Să afle că pruncul pe care îl poartă nu are șanse de viață? Sau să semneze, să accepte să treacă prin durerile nașterii fără bucuria de a ține un copil sănătos în brațe? Durerea era copleșitoare, chinul părea nesfârșit. Mă simțeam izolată, singură, înfricoșată de necunoscut. Puteam accepta că Dumnezeu, care mi-a dat viață și a creat această ființă minunată înăuntrul meu, avea un alt plan. Dar să fiu eu cea care decidea sfârșitul vieții fetiței mele – asta era o povară pe care nu o puteam concepe. Mi se părea o cruzime de neimaginat să mi se ceară asta. Simțeam că trebuie să-mi smulg inima din piept și să renunț la mine însămi pentru a face acest lucru. Îmi repetam întruna: „Eu nu pot face asta copilului meu.” Dar oamenii din jur îmi spuneau că sunt „slabă de înger,” că voi vedea mai târziu cât de greu este să crești un copil cu probleme. Ca și cum grijile mele nu erau deja copleșitoare... În acel moment, am realizat cât de puțină empatie există pentru mamele care trec prin astfel de încercări. Cât de adânc și întunecat este hăul în care te aruncă responsabilitatea de a lua astfel de decizii. Nimeni nu vorbește despre asta . Nimeni nu înțelege, cu adevărat, în afară de Isus. Cel care s-a dat pe Sine ca noi să fim vindecați, iertați și eliberați. Slavă Lui! Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru că ne-a binecuvântat cu o familie unită și credincioasă, care ne-a fost alături în cele mai grele momente. Contează enorm să ai aproape oamenii dragi atunci când lumea ta se prăbușește. A doua zi după aflarea diagnosticului, am ieșit la o plimbare, copleșită de durere și confuzie. Pașii mei erau grei, iar mintea îmi era un vârtej de întrebări fără răspuns. La un moment dat, instinctiv, am ridicat ochii spre cer, exact cum făceam în copilărie, în curtea bunicii, când mă durea burta și căutam alinare. Am simțit nevoia să mă opresc, să mă smeresc, și să mă abandonez complet voii Domnului. Cu inima zdrobită, m-am rugat din toată ființa mea pentru călăuzire. Dumnezeu, în bunătatea și dragostea Lui infinită, mi-a răspuns. O pace adâncă și neașteptată a pus stăpânire pe mine. Încordarea care îmi cuprinsese trupul s-a risipit treptat, ca și cum o mână nevăzută îmi mângâia sufletul și îmi alina durerea. În acel moment, am înțeles mai clar decât oricând cât de bun și plin de compasiune este Domnul nostru. Am realizat că El nu ne părăsește niciodată, chiar și în cele mai grele încercări. Mi-aș dori ca toți cei care suferă, care sunt rătăciți sau care și-au împietrit inima, să simtă această iubire divină. Mi-aș dori ca cei care spun că Dumnezeu nu există să guste măcar pentru o clipă din această dragoste care îți vindecă inima și îți schimbă viața. Sunt convinsă că, odată ce ar simți-o, nu și-ar mai dori niciodată să se desprindă de ea. E iubirea care dă sens vieții și care aduce lumină chiar și în cea mai adâncă întunecime. Cu acest sentiment de liniște, am plecat în România, sperând că voi primi un alt răspuns, unul mai bun. Mă rugam neîncetat, iar în adâncul sufletului meu încă exista o speranță. Însă diagnosticul a fost confirmat. Iar amniocenteza a adus și mai multe vești grele: fetița noastră avea și sindromul Turner, o afecțiune genetică rară, care afectează doar fetele. Această boală este caracterizată de statură mică, dezvoltare întârziată a ovarelor și defecte cardiace. Genetica – o loterie nemiloasă , un mister pe care nici cei mai străluciți oameni de știință nu l-au deslușit pe deplin. Doar Creatorul, Cel care ne-a dat viață, cunoaște adevărata origine a mutațiilor genetice. Atunci când te confrunți cu această realitate, devii profund conștient de cât de mic și neputincios ești ca om. Nu poți preveni, trata sau modifica o genă. Pentru că nu noi, oamenii ne-am creat. Am fost formați de o inteligență infinit mai mare decât poate cuprinde mintea umană. Și totuși, cât de des ne fălim cu puterile noastre limitate? Cât de mult ne bazăm pe propriile noastre resurse, ca și cum am avea control absolut? În acest context, ideile toxice care sugerează că „trăirile mamei” ar putea declanșa anumite boli devin extrem de periculoase. Ele nu doar că aruncă o povară nedreaptă de vinovăție pe umerii mamelor, dar nici nu oferă soluții reale. Sunt concluzii superficiale care ignoră complexitatea vieții și minunile Creatorului. După ce ne-am gândit îndelung, am analizat toate opțiunile și am discutat cu mai mulți specialiști, eu și soțul meu am luat o decizie grea, dar clară: vom merge până la capăt. Voiam să o cunoaștem, să simtă dragostea noastră și să ne bucurăm de fiecare oră, de fiecare zi pe care o are scrisă în cartea vieții. Dacă până atunci rugăciunile noastre erau rare și superficiale, această încercare ne-a transformat complet viața. Am început să ne rugăm cu stăruință, să citim Sfânta Scriptură și să mergem regulat la biserică. Era singura noastră sursă de speranță si liniste sufleteasca. În adâncul sufletului nostru, credeam că, dacă ne schimbăm viețile și ne pocăim, Dumnezeu se va îndura de noi și o va vindeca pe fetița noastră. Am fost la mai multe biserici, unde pastorii s-au rugat pentru noi. Însă, într-o adunare, Pastorul Sorin( @hopeinchristromania ) s-a rugat pentru noi, iar în acel moment, cu ochii închiși, am trăit o experiență care mi-a schimbat viața. Am văzut un câmp superb de flori albe, strălucitoare, care emanau o lumină caldă și blândă. Era o frumusețe cerească, de nedescris, iar sufletul meu a fost copleșit de o bucurie și o iubire pe care nu le mai simțisem niciodată. Cred cu toată ființa că Duhul Domnului mi-a permis să întrezăresc o frântură din măreția slavei Sale. În fața acestei revelații, tot ce am putut spune a fost: „Sunt păcătoasă.” Lacrimile au început să curgă necontrolat pe obraz. În urma acestei experiențe, am realizat că poate aceasta este bucuria pe care o caută cei care consumă stupefiante, abuzează de alcool sau practică shopping-ul excesiv – acea senzație de libertate și plenitudine –, însă o caută în locuri greșite. Dumnezeu îți dă o pace și o bucurie care nu se compară cu nimic din această lume. O dragoste curată, profundă, care umple golurile sufletului și dă sens vieții. Când ne-am întors în Dubai, eram plină de speranță, dar încercările nu se terminaseră. La 37 de săptămâni, mi-am dat seama că mișcările fetiței mele din burtică erau tot mai slabe. Eram cuprinsă de teamă, iar ecografia a confirmat temerile mele: lichidul amniotic dispăruse aproape complet, iar medicii mi-au spus că există riscul ca ea să nu se nască vie. Era un alt moment greu, o altă cumpănă, iar versetul din Ieremia 31:15 îmi răsuna în minte: „Rahela își plânge copiii și nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!” Medicii mi-au recomandat inducerea travaliului, dar, ne-au și informat că inimioara ei deja fragilă ar putea ceda în urma unei asemenea presiuni, asa ca am refuzat. Am decis să rămânem credincioși hotărârii de a lăsa totul în voia Domnului. Dupa ecografie, când am ajuns în mașină, am scos Biblia și am citit continuarea la Ieremia 31, și parcă Dumnezeu vorbea direct sufletului meu: „Oprește-ți plânsul, oprește-ți lacrimile din ochi, căci truda îți va fi răsplătită”, zice Domnul. „Ei se vor întoarce iarăși din țara vrăjmașului.” Aceste cuvinte m-au liniștit. Am simțit cum valul de neliniște și teamă începe să se retragă, iar o pace divină îmi cuprindea sufletul. Atunci, ca un răspuns, am simțit din nou mișcările fetiței în burtică, mai puternice, mai pline de viață. Am învățat să renunț la dorința de control, să accept că nu eu sunt la cârmă, ci Dumnezeu, Cel care a creat viața și are un plan desăvârșit, chiar și atunci când noi nu îl înțelegem. Deși medicii de la spitalele private au refuzat să își asume riscul unei nașteri atât de complicate, ne-au acceptat la un spital de stat. Am trecut prin alte analize, ecografii și vizite medicale, fără să cunosc doctorul care avea să mă asiste la naștere. Nu știam dacă fetița mea va supraviețui, dar simțeam că Dumnezeu este cu noi. În mijlocul acestei încercări, Duhul Domnului mă întărea. Îmi dădea liniștea necesară să fac față fiecărei zile și puterea să merg mai departe, cu credința că, indiferent de rezultat, El este suveran și bun. Dumnezeu a făcut o minune, iar fetița noastră a supraviețuit trei săptămâni fără lichid amniotic. Am plecat spre spital liniștită, ceea ce mi s-a părut incredibil având în vedere situația neclară în care mă aflam. Contracțiile deveneau din ce în ce mai dureroase, iar nașterea a venit rapid, fără să mai fie timp pentru analgezic. În ciuda temerilor mele că nu voi putea naște fără epidurală sau că va fi nevoie de cezariană, Dumnezeu mi-a dat putere. Fetița noastră s-a născut, iar acel moment a fost de o frumusețe uimitoare. Dumnezeu a îngăduit să ne cunoaștem, iar întâlnirea aceasta a fost mai prețioasă decât orice aș putea descrie în cuvinte. După ce am ținut-o în brațe pentru câteva minute, a fost dusă pentru controale și pusă în incubator. Era greu să o văd conectată la atâtea fire, să nu o pot ține aproape. Mă simțeam neputincioasă... A doua zi, când am văzut-o căutând cu gurița deschisă, am insistat să o alăptez. Și, în cele din urmă, m-au lăsat. S-a atașat la sân natural și ușor, ca și cum ar fi fost un copil perfect sănătos. A fost o clipă de neuitat. Am realizat atunci cât de des luăm sănătatea și lucrurile simple de-a gata. Cât de mare e binecuvântarea să naști un copil sănătos, să-l ții în brațe și să-l duci acasă a doua zi. Iar când aceste lucruri nu se întâmplă, cât de mult poate răni neputința de a fi aproape de copilul tău. Dumnezeu mi-a deschis ochii să prețuiesc fiecare clipă, să văd minunile din detalii mici și să înțeleg că, în cele mai grele momente, El este acolo, ținându-ne în brațele Lui. Fetița noastră, deși a trăit doar 7 zile, a fost o mărturie vie a puterii și bunătății Creatorului nostru. Prin ea, Dumnezeu ne-a învățat lecții despre credință, răbdare, sacrificiu și dragoste necondiționată. De multe ori mă gândesc la ea, la mâinile ei pufoase și la zâmbetul ei blând. Dorul rămâne, dar știu că ea este acum acasă, în brațele Celui care ne iubește mai mult decât ne-am putea iubi vreodată unii pe alții. Gândul că o voi revedea în împărăția Lui Dumnezeu îmi dă speranță și mă ține ancorată în credință. Această experiență m-a învățat că viața nu ne aparține, nici măcar copiii noștri. Totul este darul Lui, iar noi suntem doar administratori ai binecuvântărilor Sale. Prin pierderea fetiței noastre, am înțeles că Dumnezeu nu ne promite o viață fără suferință, dar ne promite prezența Lui, mângâierea Lui și speranța vieții veșnice. Psalmul 23, pe care l-am rostit în ultimele momente, a fost o mângâiere, un reminder că Domnul este păstorul nostru, că El ne poartă de grijă chiar și atunci când trecem prin valea umbrei morții. Privind înapoi la 2024, văd un an al pierderii, dar și un an al renașterii și al înțelepciunii câștigate. Am înțeles mai profund ce înseamnă să trăiești, nu pentru ambiții trecătoare sau dorințe deșarte, ci pentru slava Lui. Viața pe pământ, așa cum spune Eclesiastul, este o ,,goană după vânt”, dar scopul nostru suprem este viața veșnică. Tot ce experimentăm aici este o pregătire pentru întâlnirea cu El. Mă rog să rămânem credincioși până la capăt, chiar și atunci când nu înțelegem pe deplin planul lui Dumnezeu. Să ne ancorăm inimile în promisiunea Sa, știind că într-o zi Isus va veni să ne ducă acasă, acolo unde nu există lacrimi, suferință sau durere, ci doar bucuria deplină a prezenței Sale.